Khaldoon of Jordan

Partea 1 - Intalnirea

L-am văzut prima dată într-un atelier de sculptură pe o străduţă veche din Viena.   M-a enervat înca din primele secunde. Totuşi am simţit că dincolo de iritarea mea, ceva ne leagă. La prima vedere l-am văzut arogant, sofisticat,iesit din tipare. Am vrut să plec însă  ceva m-a oprit,o curiozitate …o intuiție... îndemnându-mă sa îi dau o şansă. Cumva îl cunoşteam…s-au recunoșteam. Sufletul meu îl cunoștea… Cumva îl înţelegeam, deşi vorbea altfel. Privirea era severă, autoritară cu o sclipire jucăuşă greu de detectat.  M-a rugat sa îl întalnesc mai târziu. Mânată de curiozitate, am acceptat. Vroia să lucrăm împreună la un proiect de artă.

Câteva ore mai târziu m-a aşteptat cu un platou de brânză, pâine şi vin. Mi-a vorbit despre un vis a lui... o carte despre pâine!

Îmi arătă câteva picturi și fotografii cu și despre pâine,  îmi spuse niște povești despre semnificația și simbolistica  împărțirii pâinii în diferite culturi  ale lumii. Niciodată nu am auzit pe cineva să vorbească cu atâta pasiune și venerație depre pâine. Dacă la începutul discuției mi s-a părut interesant, acum eram de-a dreptul fascinată.

M-a rugat să îi povestesc ceva din viaţa mea, legat de pâine.

Mi-am amintit de Lelly...sora mea care a plecat în alte dimensiuni…şi pâinea care am împărţit-o cu ea în ultima zi din viaţa ei...  Ii povesteam , iar vocea mea avea un ecou ciudat. Trăiam durerea și iubirea și dorul în timp ce îi povesteam …L-am privit! Plângea! Povestea mea era şi a lui. A avut şi el o soră cu care cândva... demult a împărţit o bucată de pâine. O soră pe care până azi o poartă în inimă cu iubire și o durere care îl copleșește de fiecare data. Nu am ştiut!  Dar el ştia... mult mai mult decât spunea.

M-a rugat să scriu ce i-am spus, spunându-mi ca va folosi povestea mea în cartea lui... am sperat că voi putea pune în cuvinte trăirea mea ... dar nu l-am crezut. Probabil pentru că nu credeam în mine.

Un om care a restaurant zeci de clădiri vechi de sute de ani in frumosul oraș Al Fuheis, care a conservat moștenirea spirituală a unor lăcașuri de cult și a locului său natal, un vizionar, un pictor care a pictat de dragul de a picta și iubire pentru culori,   care a orchestrat workshopuri cu oameni care prin picture s-au vindecat…era interest de povestea mea.

Am scris totuşi.... că doar pâinea nu are duşmani... si este un simbol al vieții.

Am întâlnit-o apoi pe sora lui care mi-a devenit sora şi mie...

Partea 2 – revelatie

Zilele au trecut... am vorbit în treacăt, viaţa , munca , tumultul responsabilităţilor   m-au ţinut deoparte, însa reflectam... cumva mă vedeam pe mine în el, pe mine mai curajoasă, mai matură, mai încrezatoare , eliberată de propriile-mi limitari...

Ceva ce nu înțelegeam  mă enerva mereu la el… dar îmi și stârnea o curiozitate pe care greu o ascundeam mă îndemna sa îl observ,  să îl înţeleg... să am rabdare. Era un om neobișnuit.

Uneori când îl întâlneam era schimbat. Parcă era alt om. M-am gândit că nu îl cunosc deloc, că e altcineva. Acest Khaldoon, era un necunoscut , totuşi în privirea severă şi visătoare am vazut un copil, un copil pe care îl cunoşteam. Era un bărbat care a păstrat vie inima şi copilul din el. A lăsat copilul să crească, să creeze...să nu se teamă. Asta m-a uimit.

Un Om de o modestie extraordinară, simplu, complex , visător…si totuși un om de acțiune. Un Om a cărui privire ascundea universuri, mistere… dar și lumină.

Incercam să înţeleg de ce îmi este greu să îl cred ce spune... de ce oamenilor le este greu să îl creadă... Părea totul prea simplu, prea realizabil, prea ieșit din tipare. M-a speriat … și mi-a placut.

Uneori ceea ce spunea părea doar o poveste, parcă era o lume fantasmagorică pe care el o descria,  o trăia și culmea, se dovedea reală.

 Un om de afaceri şi un copil cu degetele pline de vopsele, un tată, soţ, bunic...dar un copil ... Atât de complex!

Cu răbdare și observație…  am descoperit…de fapt mi s-a revelat ARTISTUL, un Khaldoon  care cutreiera cu mintea cărări nebănuite, locuri neumblate, vieţi şi spaţii greu accesibile omului comun. Un OM eliberat de frici, de cutume și reguli. Un OM care trăiește după un cod al onoarei, parcă pierdut in zilele noastre.

Omul de azi fuge după vânt, culege furtună, uită să trăiască, să iubească , să reflecteze, să admire frumosul... Omul de azi găseşte vinovaţi , pedepseşte ,judecă,  caută urâtul şi răul, se ascunde plin de frică în superficial şi banal, ca să aiba o justificare pentru propriile acţiuni. Dar nu Khaldoon.

 Cu un ascuţit simţ,  Khaldoon  urmărea aceste comportamente şi emoţii.... Din ceea ce părea defect... a scos unicitatea... prin pictură, fotografie şi cuvânt. Unde parea  urât... ca un adevărat maestru , cu un strop de visare genială a mâzgălit în grabă o idée,o emoţie,  o privire...  a evidenţiat urâtul făcându-l frumos... paradoxal… și până la urmă cine poate defini frumosul­?

Lumea va fii salvată doar prin iubire, arta şi frumos!

 Ohh poartă-mă  înapoi în inocenţă Maestre... Învaţă-mă să văd ... Undeva pe drum, m-am pierdut pe mine. Ajută-mă să mă găsesc...

 Mda... Khaldoon observa cu abilitatea unui apaş  fiecare urmă, stare... vâna emoţii şi trăiri, pe care le aduna în vârfurile degetelor pe care le înmuia în vopsea şi le mişca  pe pânză într-o explozie de culoare, explozie care stârnea o furtună de simţuri şi trăiri fiecarui privitor capabil de adâncă contemplare.

 Uneori în loc de pictură auzeam o melodie..., în loc de imagine, vedeam un film... iar în loc de Om, vedeam un zeu  nărăvaş în durerile facerii.... undeva la începutul creaţiei.  Am observat cum purta pe arpegiile propriilor trăiri un moment banal care devenea artă! Parcă din Olimpul lui propriu  picura  în cupele noastre ruginite şi uzate,  o crâmpeie de divin... Așa mi s-a revelat MAESTRUL.

M-am trezit că însoțindu-l curioasă în procesul lui de creație și fermecată de puterea talentului său ma transform și eu în vânător... păşind tăcută în urmă-i ca sa înţeleg ce vede, ce simte, prin ce lumi cutreieră... ce e real ... ce va să fie.

După o vreme am văzut... era un om al credinţei în acţiune! Sau al acțiunii prin credință… Ceea ce marii maeştri motivaţionali au scris în mii de cărţi, ce au spus în sute de seminarii, acest OM trăia instinctual  ceea ce Cartea Sfântă zice aşa de simplu “ vorbiţi despre lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fii”. Asta facea. Descoperise un mare secret al Universului. Oamenii de rând, oamenii obişnuiti să vadă pentru a crede , deoarece nu vedeau încă... credeau că minte sau visează.  Şi visa... dar nu noaptea în somn ca majoritatea, ci cu ochii deschişi... aranjând meticulos  pas cu pas o nouă poveste...

A părăsit Viena, eu am rămas în acelaşi ritm muncă-visare, sperând oarecum ca se schimbe ceva, ceva e pe cale să se întâmple. Nu ştiam ce... dar în cotloanele infricoșate ale sfletului speram la o rază de lumină…

Au trecut luni în care nu am auzit nimic de el... I-am cunoscut copiii, familia, vorbeam uneori cu ei, dar nu intrebam nimic despre el. Mă gândeam că a uitat tot ce am vorbit, tot ce a promis. Îndoieli...poate că nici povestea mea în Cartea Pâinii nu va fi publicată... Eh... măcar am încercat.

Partea 3-  Evry

Era târziu...într-o seară de toamnă... singura dată în care am uitat să îmi opresc telefonul. Dintr-o dată mă trezeşte din aţipire melodia telefonului... “life is  life... la la la lala”... era un numar de Franţa... răspund: Khaldoon...

Vino mâine la Paris... hâh?

Incercasem să bălmagesc vreo doua scuze jalnice precum lucru şi reponsabilităţile... însa déjà ştiam că o să merg. Ceva mă motiva să descopar acest om... să vad cine este... ce vrea... Cumva intuiam că Maestrul mă pune la muncă…la o munca cu mine, inca care eram o poveste in devenire…

 Aşa că am luat avionul ziua urmatoare şi iata-mă la Paris. Mi-a lasat un mesaj pe telefon.. cand ajungi în Paris ia trenul spre Evry... o să mă găseşti la hotelul de pe colţ vizavi de poşta. Incerc să sun... telefonul închis... Aşa ca fuguţa la Gare de Lyon.. iau trenul spre Evry, neştiind că sunt trei localităţi cu acelaşi nume. Ajung în Every val de Seine, un sătuc mic, dragalaş pe malul Senei... dar... nici un hotel. Caut pe cineva care să mă ajute, nimeni nu vorbea Engleza iar franceza deşi ştiam câte ceva din filmele cu Luis de Funnes. Înca nu vorbisem cu nimeni aceasta limba. Cu un mers legănat apar doua negrese rotofeie, le întreb dacă vorbesc engleza, îmi spun că nu. Mă strofoc în franceza mea neexersata să le întreb  unde este hotelul şi poşta. Cu amabilitate mă îndrumă să merg în oraş, în Evry Courcouronnes... că numai acolo primesc mai multe informaţii. Iata-mă cu rucsacul plimbandu-mă pe malul Senei vreo caţiva kilometrii până la staţia de autobuz. Pe tocuri..ca nah…

Rog şoferul să îmi spună când ajunge în oraş, mă înţelege ce spun ... după câteva zeci de minute ajung. Mulţumesc pentru amabilitate tuturor celor care m-au ajutat... şi de cum cobor din autobuz, văd hotelul. Nu mă aştepta nimeni,iar la recepţie nu ştiau unde este. Ies pe strada, un domn fuge după mine, mă întreaba dacă mă numesc... raspund că da, eu sunt, îmi îmânează un plic şi pleacă. Deschid plicul. Camera ta este 233, te voi suna să cobori ca să luam prânzul împreună. Sec.

Așa a și facut. Iritată am vrut să îl cert dar.. nu am avut cu cine. Parcă nici nu era acolo cu mine. Era mereu altundeva…Orgoliul meu era zgândărit. Am decis să luăm prânzul la o terasă însorită de unde putram admira catedrala uluitoare,unica, care îmi statea în  faţă.

Vocea lui mă trezi brusc din contemplare “ vino sa  cunoşti  un prieten de-al meu... mare, mare artist.

 Mi-am terminat în fugă prânzul şi am luat-o din loc. Ne-am oprit câteva minute la catedrală, ne-am coborât la subsol tocmai cand era comuniunea. Parca era rupt de realitate. Un act de o sfințenie aparte. Nici prin cap nu ne-a trecut sa refuzăm pâinea cand preotul a ajus in dreptul nostru. In acordurile melodiei Adoremus Dominus am ieșit in tăcere … cu o stare de pioșenie in suflet.

 

 

Partea 4 -Baghoury

Am luat-o la pas  pe nişte străduţe mici... Am ajuns în faţa unui garaj.

Uşa s-a deschis... am intrat. Înăuntru era placut. Miros de vopsele şi sute de lucrări atârnau. Un bătrânel simpatic, vesel şi glumeţ ne întâmpină cu un zâmbet larg. Cu o energie uluitoare se învârti, apucă de te miri unde o sticla de şampanie, o deschise cu un aer festiv... în cinstea prietenilor. George Baghoury... artist egiptian-francez… la 82 de ani...

Imi ceru permisiunea să facă o schită  ... dorea să mă picteze ... vroia să îmi facă pictura  cadou.

 Ne-a rugat  sa îl lăsăm să muncească câteva ore şi să ne întâlnim la cină.

Am plecat hoinărind prin ploaie către hotel. Vroiam să mă odihnesc puţin. Mă simțiam copleșită de această lume nouă.

  M-am aruncat pe pat , în dangătele clopotelor catedralei, cu un sentiment că ceva e pe cale să se întample..am adormit. M-au trezit telefonul, era Khaldoon la recepţie, mă aştepta să mergem la cina cu Baghoury. In câteva minute am  fost gata.

Iata-ne într-o piaţetă cu bodegi mărunte, cochete si cafenele inghesuite. Am intrat într-un restaurant iordanian, unde ne aştepta un adevarat festin... delicii artistic aranjate pe masuţele adunate în mijlocul încăperii.

Deşi ajunserăm primii, micuţa sală se umplu imediat, iar veselul Baghoury intră fluturand o planşă. Mă săruta zgomotos pe obraji de trei ori dupa obiceiul franţuzesc şi îmi dărui cu un aer glumeţ pictura. Am tăcut...descoperise un alt “eu”! Un eu fără griji, fără temeri , fără durere... A fost prima dată când mi-a fost dor de mine... de mine ...sufletul meu de  înainte de întinare...

Am mâncat cu toţii, oameni de toate vârstele, copii,batrani, artisti şi portari, într-o voioşie de nedescris.

Spre miezul nopții, pe ritmurilor unor vechi melodii arăbeşti m-am retras, lăsând artiştii să vorbească...

Dimineaţa mă trezi soarele şi sunetul clopotelor catedralei. Era devreme. Mi-am  pregătit bagajul şi am coborât la recepţie pregătită să îl aştept pe Khaldoon. Mare îmi fu surpriza când i-am zărit bagajul apoi pe el plimbâdu-se pe afara. Mă credeam singura matinală… Mi-a dat bineţe şi m-a întrebat dacă sunt gata de plecare.

 

Partea 5 - Trenul

Mi-a propus să facem o calatorie cu trenul de la Paris la Viena. Am acceptat bucuroasă...

Iată-ne căutând Gare de Lyon, de unde aveam trenul spre Viena , câteva ore mai târziu. Ne-am lasat bagajele în gara şi am cutraierat puţin împrejur. Ne-am luat un kebab de la o tarabă libaneză şi câte o farfurie de tabouli. Ca în picturile lui Khaldoon pline de explozii de culoare, am am avut o explozie de gusturi noi… delicios, divin, adictiv. Am savurat în tăcere.

 Apoi, am făcut o plimbare pe malul Senei, am vizitat Grădina Botanica. Ohhh... ce de culori...ce toamnă! Frunzele cădeau în adierea uşoara a vântului. Mirosul de pământ ud, iarbă,frunze uscate şi flori de toamnă îmi umpeau nările purtandu-mă undeva în copilarie...când nu ne era teama să umblăm descuţi sau să avemi lacrimi de pământ...

 Khaldoon era mereu cu mintea într-altă parte. Nici nu aveam cu cine vorbi. La un moment dat am crezut chiar că nici nu observă cât de frumoasă e grădina. Dar o vazu...Si nu doar vedea, trăia, respira la unison cu toamna. Pentru mine ”Carpe Diem”  era un slogan, pentru el…un stil de viața .

Veni timpul să mergem la gară.

Khaldoon scoase ceva din valiză ... erau nişte lipii pictate. Le fotografie...

Am urcat in tren...

M-am aşteptat să fie un tren confortabil... însă până la Basel am avut  loc într-un vagon înghesuit, plin de oameni de toate felurile: un cuplu de indieni în luna de miere, care încercau să lege o conversaţie cu oricine era disponibil să vorbească sau măcar să asculte; doi batrani italieni care povesteau zgomotos; un chinez , o familie de turci cu câţiva copii, o batranică exagerat fardată şi bigudată şi... Sara!

Locurile noastre erau chiar la intrare în vagon, într-un compartiment cu 6 locuri, Khaldoon la geam... vis-a-vis Sara, eu la mijloc  vis-a-vis batranica, iar pe margini indienii. Locurile erau atat de inconfortabile, oamenii gălăgiosi, doar Khaldoon o observa în tihnă prin geam, pe Sara. Iar eu îi observam pe amândoi. Sara era o frumuseţe de femeie , senzuală şi apetisantă. Cred ca o asociam cumva cu Dalila lui Samson.  Era brunetă cu părul lung, ten măsliniu, ochii căprui mari cu gene lungi, acoperiţi de nişte ochelari de vedere, oarecum prea mari pentru faţa ei lunguiaţă... dar în pas cu moda.. Purta o cămăşuţă albastră înflorată, suflecată până la coate, lăsând să se vadă mâinile acoperite de un puf întunecat pe care Khaldoon îl remarcă imediat. Privirea îi zăbovi multă vreme pe mâinile ei. Degetele lungi, unghiile de un roşu sângeriu, îl fascinară pe Khaldoon. Uneori se uita la buzele ei pline, frumos conturate , date cu un ruj roşu asemenea unghiilor.O privi vreme îndelungata în tăcere... o privii in reflexia  geamului... ca un leu la pândă…

 Intrarăm în vorbă cu ea. Am aflat ca merge să îşi viziteze iubitul, că e studentă la Arte în Paris, că tatal e de origine algeriană, iar ei ii place sa picteze. Coincidenţă? Nu cred!

De îndată Khaldoon se ridică, merse în capătul vagonului unde erau locurile pentru bagaje, scoase de acolo o imensa carte “Jordanube”... o prestigioasă carte de artă, poezie şi cultură, de o mare elegantă , finete şi rafinament.

 Se aşeză tacticos în faţa Sarei, deschise cartea şi începu să îi arate câteva din picturile de acolo care îi purtau semnătura. Il vedeam pe Khaldoon cum se aprinde, flăcările din ochi incepeau sa ardă. Pasiune… Sara, lua cartea privi pagina cu pagina, pe îndelete. De fiecare dată când numele lui Khaldoon apărea , mângâia cu degetele numele, pictura şi îl privea îndelungat pe sub ramele ochelarilor.  Işi arunca părul pe spate, aranjându-l cu degetele, apoi îl prindea răsucit în vârful capului. Îl provoca. Repeta gestul la fiecare câteva pagini. Parea un tic. El se facea că nu observă, că e prea ocupat cu priveliştea care se derula în viteza trenului, însa era cu ochii pe ea, în reflexia geamului.. Cred că pentru un moment, s-a îndrăgostit de Sara, de frumuseţea, feminitatea  şi gingasia ei...de sufletul ei...Parcă vedeam în minţile lor, atât a lui Khaldoon cât şi a Sarei, un film, o poveste... un joc… o iubire dintre două stații de tren…Iar eu, martoră la o trăire cît o viață.

I-a promis că o s-o picteze... ca voi scrie depre ea.

Fata a coborât după vreo doua ore, dar nu înainte de a schimba adrese contact, pentru a comunica ulterior.

Partea 6 – St.Luis

Totul parea liniștit , însa cu o  staţie înainte de Basel, vreo patru politişti în uniforme şi doi în civil, intrara în vagonul nostru. Merseră direct la chinez, i-au cerut actele şi l-au interogat scurt. Chinezul , cu o atitudine obraznică, arogantă şi foarte agitat i-a rugat să îsi arate insignele, ceea ce au şi făcut, aşa am văzut ca cei doi civili erau de la Interpol. Au vorbit în limba germană, cu un puternic accent elveţian, însa am înţeles că acest chinez venea din Canada şi se intorcea la Zurick, unde avea un apartament închiriat... însa nu pricepusem de ce îl caută. Mi-am dat frâu liber imaginației, cu conspirtatii, triade, mafie…Dar chinezul este o alta poveste…

Ajunserăm în Basel... un coridor de politişti ne întâmpinară,  l-au săltat pe chinez...

Se intuneca incet. Căutarăm fără succes un loc unde sa înoptam, pentru ca ne-am decis pe moment ca sa întrerupem calatoria la Basel.Urma să mergem dimineaţa urmatoare la Viena. In Basel era în plină desfaşurare un important turneu de tenis, de aceea a trebuit să luăm un taxi şi să ne întoarcem în Franta, în St Louis.

Am găsit locuri la un hotel cochet aproape de graniţă. La recepţie am ascultat povestea Alsaciei şi Lorenei. Am cinat iar apoi am hoinărit puţin pe straduţele înguste și întortocheate din St.Luis. Vorbirăm putin ...Khaldoon era cu gândul la Sara. Nostalgic… Profund… iar eu ma gandeam la ei, la povestea din tren… la o iubire dintre doua stații…

 

Partea 7 – spre Viena

Noaptea trecu  repede, razele calde ale soarelui mă treziră înainte să îmi sune alarma. Am deschis geamul, inspirand zgomotos aerul racoros de toamnă. M-am pregatit de drum şi am coborat în lobby. Peste câteva minute apăru şi Khaldoon cu valiza lui imensa, am chemat un taxi şi ne-am pornit spre gară. Am luat trenul spre Zurick, de unde aveam să schimbăm  trenul spre Viena, nu înainte însa de a înarma puternic cu delicioase croasante frantuzeşti şi cafea neagra. In scurt timp am ajuns la Zurick, am luat trenul spre Viena. Eram tăcuti. Priveam pe geam incredibila privelişte care se desfasura sub ochii nostrii..

Alpii elveţieni...urmaţi de Alpii austrieci...munţi imenşi, stânci golaşe ascunse în norii albi pufoşi care se pluteau alene pe cerul de un albastru incredibil...Păduri care si-au pierdut verdele....păduri multicolore care pareau o mantie aruncată în grabă , învelind munţii ale caror capete împungeau linia orizontului.

 Ici colo câte un sătuc cu case de lemn, animale libere pe păşuni...oameni care îsi vedeau de treaba în tihna... ca şi cum ar fi avut tot timpul din lume. Cât îi invidiam.

Khaldoon se bucura de privelişte, savura fiecare detaliu înregistrând totul într-o tacere deranjată doar de scârţâitul şinelor şi cadenţa roţilor de tren.

Priveam  pe geam, alergam oarecum împreună cu norii, reflectam la cele întamplate în decursul celor  doua zile , îmi notam uneori câte un gând, şi citeam “Manuscrisul de la Accra” a lui Coelho... aveam timp.

Călătoria  a durat vreo douasprezece ore, în care dacă am vorbit cu Khaldoon una, spun mult. Era în lumea lui. Uneori mai ‘cobora” la noi  muritorii de rând, mai schima o vorba cu cei din jur, ba cu un cuplu de pensionari care vroiau să viziteze Viena, ba cu un fost colonel de armata care iniţial avusese o aversiune fată de Khaldoon însă care se sfârşi cu voie bună, glume şi un pahar de vin. Ii observam de la distanţă, savurând o ceaşcă de cafea în vagonul restaurant. Khaldoon fie era închis, rezervat şi în altă lume, fie era atât de prezent încât capta toată atenţia.

L-am vazut schiţând  ceva pe o hartie... era Sara. Incă se gândea la ea...

Terminasem de citit cartea când ajunseram în Viena. Dar gândurile mele erau la tot ce am trait in acest scurt timp.

Ne-am despărţit la gară înţelegându-ne să ne întalnim zilele urmatoare. Au trecut ani de atunci. Nu l-am mai vazut. Desigur ştiam ca e bine. Dar simțeam un zbucium de care mie îmi era teamă.

Aveam acel sentiment care leagă gemenii, o încredinţare  că venim din acelaşi grup de suflete, că era  un soi de frate mai mare, un soi de frate geamăn dar mai matur... greu de explicat.

Partea 8 – cartea

Săptamâna trecută, într-o seară am primit un telefon...era Khaldoon.

Fusese la copii in Italia. Vroia să ia din Viena  avionul spre casa. Nu ne-am putut întalni .

Imi spuse că la recepţia hotelului unde era cazat, o să îmi lase ceva, şi ma roagă să merg să îl iau ziua urmatoare. M-am dus la hotel, am întrebat la recepţie daca aveam vreun colet.

 Mi-au înmanat pachetul, era o carte, CARTEA PAINII.

 Am rămas blocată un moment, apoi am zbughit-o pe uşă afară, am căutat un loc unde să ma aşez ...am rasfoit cartea. Ceea ce scrisesem era tipărit... si... numele meu era la final...

Khaldoon îmi spusese adevărul... De abia acum am înțeles valoarea acestui om, de o modestie și simplitate ieșită din comun, un om care a ales să transforme durerea în artă, un om care a ales să ridice pe alții, sa le dea valoare… un om care din ce era imperfect si dat la o parte a facut capodopere… un rebel … un suflet plin de lumină… o flacără care se mistuie pe sine și renaște de fiecare dată mai puternic , mai luminos și mai curat.

Partea 9 – Notița

În carte am găsit o notiţă:

“ Am copilărit în Iordania... am umblat pe pământul arid promiţându-mi când am să fiu mare ... o să umblu pe toate apele lumii...

Am călcat pe Iordan... am pus picioarele în Dunăre...de la vest la est şi de la est la vest m-am căutat...

Am urmat apele ... line sau tulburi... m-au acompaniat pasările şi cerbii, am fost singur... şi cu Dumnezeu...sau El a fost cu mine...

Am umblat oraşele mari, satele mici... veşnic călător ...căutăndu-mă pe mine...

Am fost în ţara ta... în lumea mea...şi în lumile altora...

Dar te-am găsit pe o veche străduţă din Viena... Si când te-am găsit pe tine...m-am găsit pe mine. Am ajuns acasă. M-am văzut în oglindă...cerul s-a deschis şi nu mi-a mai fost teama ... nu mai sunt singur... Mai este un „eu“...

Poate Dunărea te-a purtat în sus şi în jos...

Te-am găsit… m-am găsit…  L-am găsit… L-am găsit pe El, Marele Maestru care m-a învrednicit să văd o rază din Lumina Sa…

Tu…ai fost Oglinda…”

Iar eu cu umilință am șoptit : ”iar tu esti MAESTRUL”

Tăcere!

Mulţumesc Khaldoon, Khaldoon al Iordaniei.